În martie 2022, la câteva săptămâni după invadarea Ucrainei de către Rusia, Raed Arafat susținea public crearea unui mecanism care să urmărească informațiile false și narațiunile dezinformatoare care încep să capete tracțiune în presa online și pe rețelele sociale. Un grup de lucru la care participau reprezentanți ai instituțiilor și ai societății civile discuta atunci realizarea unei platforme care să folosească instrumente automate pentru monitorizarea spațiului online și identificarea timpurie a unor asemenea narațiuni. Proiectul a provocat imediat controverse: criteriile propuse erau atât de largi încât puteau transforma inclusiv acuzații de „corupție” sau „incompetență” adresate Guvernului ori liderilor statului în indicii ale propagandei ruse, iar mai multe organizații s-au delimitat sau s-au retras, invocând riscul cenzurii și al transformării statului într-un arbitru al adevărului. Arafat a apărat însă principiul din spatele proiectului printr-un argument simplu: pentru a putea răspunde unei dezinformări, instituțiile trebuie mai întâi să știe că ea circulă. Și, spunea el atunci, „este mai ușor să combați dezinformarea înainte să devină virală”.

 Patru ani mai târziu, la începutul lui august 2026, o poveste veche a început din nou să circule pe rețelele sociale din România. Ministerul Afacerilor Interne avea să confirme ulterior că, „în ultimele zile”, apăruseră din nou informații false despre așa-numitele „ambulanțe negre” care ar răpi copii, unele însoțite de fotografii sau clipuri realizate ori modificate cu ajutorul inteligenței artificiale. Sâmbătă, 8 august, pe TikTok a apărut însă o filmare cu o ambulanță reală, surprinsă în comuna Glina, lângă București. Autorul nu prezenta povestea ca pe un zvon, ci ca pe o confirmare: aceasta ar fi fost una dintre ambulanțele care răpesc copii. „Ambulanța neagră există, fraților”, spune vocea din filmare, insistând asupra ideii că vehiculul pe care îl arată este dovada că povestea este adevărată. Postarea avea să ajungă la aproape 800.000 de vizualizări și la peste 6.000 de distribuiri.

Cifra de 800.000 de vizualizări spune însă mai puțin decât pare. Este numărul la care ajunsese postarea atunci când a fost verificată ulterior de presă, nu numărul de vizualizări pe care îl avea înainte de incident. Nu există, cel puțin în datele publice disponibile, o evoluție pe ore a audienței clipului și nu știm câte persoane îl văzuseră înainte de atac și câte au ajuns la el ulterior, tocmai pentru că atacul asupra ambulanței îl transformase între timp într-o știre. Știm însă un alt lucru: postarea a fost distribuită de peste 6.000 de ori. O vizualizare poate fi pur pasivă — algoritmul îți pune un clip în față — în timp ce distribuirea presupune o acțiune deliberată. Nu fiecare distribuire înseamnă că autorul ei a crezut povestea; clipul putea fi trimis și pentru a fi contestat sau ironizat. Dar cele peste 6.000 de distribuiri arată că, pentru mii de utilizatori, informația a fost suficient de relevantă încât să merite transmisă mai departe.

 În aceeași seară, în comuna Recea-Cristur din județul Cluj, zvonul din Glina a ocupat strada. Un echipaj de ambulanță care transporta un pacient a fost întâmpinat cu suspiciune de localnici, care au început să filmeze autospeciala și să se agite. La scurt timp, un autoturism i-a blocat drumul, iar mai multe persoane au coborât cu bâte, pietre și topoare și au atacat ambulanța. Șoferul a fost rănit de cioburile parbrizului și a avut nevoie de îngrijiri medicale, iar șapte persoane au fost ulterior arestate preventiv. În comunitate circula deja aceeași poveste care făcea ravagii online: că ambulanțe aparent obișnuite ar răpi copii. Nu avem nevoie să demonstrăm că fiecare dintre agresori văzuse exact clipul de la Glina pentru a constata ceea ce s-a întâmplat: o narațiune falsă, răspândită și amplificată online, devenise suficient de credibilă pentru un grup de oameni încât apariția unei ambulanțe reale să fie interpretată ca o amenințare și să declanșeze violență.

 Poliția și Ministerul Afacerilor Interne au venit, salutar, cu dezmințirile și avertismentele necesare. După incident. Spuneam că nu știm câte persoane văzuseră postarea virală de la Glina înainte ca ambulanța să fie atacată la Recea-Cristur. Știm însă câte persoane putuseră vedea, înainte de atac, o dezmințire publică a autorităților referitoare la acest val de informații false: zero. Nu am identificat niciun asemenea avertisment publicat înaintea incidentului; mesajul liniștitor al MAI cu „ambulanța nu răpește, ambulanța salvează” a venit a doua zi.

 În 2022, unul dintre cei mai longevivi și influenți oameni din administrația românească avertiza public că statul trebuie să poată identifica dezinformarea înainte ca ea să devină virală. Doi ani mai târziu, România avea să treacă printr-o criză informațională cu consecințe politice și instituționale fără precedent, culminând cu anularea alegerilor prezidențiale din 2024. După alți doi ani, o poveste falsă despre ambulanțe care răpesc copii ajunge din rețelele sociale în stradă și se termină cu un echipaj atacat cu bâte, pietre și topoare. Iar mecanismul seamănă tulburător cu ceea ce s-a întâmplat în Franța în 2019, când zvonul că romii răpesc copii cu camionete a circulat pe rețelele sociale și a fost urmat de atacuri asupra unor oameni nevinovați. După patru ani, nu putem identifica un mecanism public de monitorizare și avertizare timpurie care să fi intervenit în cazul de la Cluj; dacă există unul, cazul de față ridică întrebarea ce a detectat și când. Ceea ce vedem cu certitudine este mai degrabă monitorizarea de după faptă: falsul circulă, produce consecințe, iar apoi instituțiile îl identifică, îl dezmint și îi ceartă pe cei care l-au crezut.

Problema este însă și mai adâncă decât incapacitatea instituțională de a detecta un fals viral. Nici societatea nu pare să fi dobândit între timp vocabularul minimal necesar pentru a înțelege fenomenul. „Fake news”, „deepfake”, „dezinformare”, „manipulare”, „zvon” și „conspirație” sunt folosite aproape ca sinonime, deși descriu mecanisme diferite, care cer răspunsuri diferite. În cazul ambulanței nici măcar nu avem, în sensul obișnuit al cuvântului, un deepfake: ambulanța este reală, filmarea este reală, locul este real. Falsă este povestea construită în jurul lor. A pune aceeași ștampilă de „fake news” pe toate aceste fenomene este aproximativ la fel de util pentru înțelegerea dezinformării precum ar fi să numim „virus” orice lucru care ne îmbolnăvește.

Și nici măcar nu era nevoie ca statul român să ghicească ce poate produce o asemenea poveste. În 2018, tot în România, mitul „ambulanței negre” dusese deja la violență: scriitoarea Doina Popescu-Brăila a fost atacată în București după ce autoutilitara în care se afla a fost confundată cu vehiculul despre care se răspândise zvonul că răpește copii. Poliția a dezmințit atunci public povestea — după incident. Un an mai târziu, Franța oferea un exemplu la scară mai mare și aproape identic ca mecanism: pe Facebook, Snapchat și alte canale se răspândise zvonul că romi aflați în camionete răpesc copii în suburbiile Parisului. Oamenii au început să identifice vehicule reale drept „dovezi”, iar zvonul a fost urmat de atacuri asupra unor romi și a mașinilor lor. Poliția franceză a fost nevoită să intervină inclusiv în spațiul online pentru a dezminți povestea. România din 2026 nu se confrunta, așadar, nici cu un tip nou de dezinformare, nici cu o consecință imposibil de anticipat: avea în spate atât propriul precedent, cât și aproape o demonstrație la indigo produsă într-un alt stat european.

 În combaterea dezinformării există o diferență importantă între debunking și prebunking. Debunking-ul vine după apariția falsului și încearcă să-l demonteze: exact ceea ce a făcut MAI când a anunțat că „ambulanța nu răpește, ambulanța salvează”. Prebunking-ul încearcă să intervină mai devreme: identifică o narațiune periculoasă care începe să se răspândească, avertizează publicul și îi explică mecanismul de manipulare înainte ca acesta să producă efecte. În cazul de la Cluj, diferența nu este una academică. Debunking-ul a venit după ce parbrizul ambulanței fusese spart și șoferul rănit. Prebunking-ul ar fi însemnat ca instituțiile să observe reapariția mitului în zilele despre care chiar MAI spune că acesta circula și să intervină înainte ca o ambulanță reală să fie confundată cu personajul unei legende urbane.

Există însă și un al doilea actor în această poveste. Cele aproape 800.000 de vizualizări nu înseamnă că 800.000 de oameni au căutat informații despre „ambulanța neagră”. Pentru o parte probabil importantă a publicului, întâlnirea cu videoclipul a fost pasivă: TikTok l-a introdus în fluxul For You și l-a pus în fața unor utilizatori care nu ceruseră să-l vadă. Altfel spus, între omul care a publicat informația și sutele de mii de oameni care au primit-o se află sistemul de recomandare al platformei, care a evaluat clipul drept suficient de relevant pentru a continua să-l distribuie. De aici apare o responsabilitate diferită de cea a autorului: una este libertatea unui utilizator de a publica o prostie și alta este decizia algoritmică a unei platforme de a-i oferi acelei prostii o audiență de sute de mii de persoane. În cazul de față, întrebarea pentru TikTok nu este doar de ce nu a eliminat clipul, ci de ce sistemul său de recomandare l-a amplificat, cât din cele aproape 800.000 de vizualizări au venit prin recomandări și în ce moment platforma a avut suficiente semnale pentru a înțelege ce anume distribuia.

 Poate că efectul cel mai periculos al acestui ecosistem nu este însă faptul că unii oameni ajung să creadă că există ambulanțe care fură copii. O societate poate supraviețui multor absurdități. Mult mai greu este momentul în care oamenii își pierd criteriile prin care pot deosebi informația credibilă de cea falsă. După suficient de multe minciuni, conspirații, imagini fabricate, dezmințiri tardive și instituții care se contrazic, rezultatul nu mai este neapărat credulitatea, ci ceea ce cercetătorii numesc uneori cinism epistemic: convingerea că nimeni nu mai poate fi crezut, că presa minte, statul minte, medicii mint, experții mint și că adevărul este doar încă una dintre versiunile aflate în competiție. În acel moment, dezinformarea nici măcar nu mai trebuie să convingă. Este suficient să distrugă încrederea în mecanismele prin care o societate stabilește ce este adevărat. Iar când o ambulanță care vine să salveze un om poate fi privită ca o ambulanță care vine să răpească un copil, problema nu mai este doar ce au citit câțiva oameni pe TikTok. Problema este ce instrumente le-au mai rămas pentru a decide pe cine să creadă.