Distanța față de vârful UE, greu de intuit, incomod de comparat

La științe, domeniul principal al PISA 2025, Estonia obține 527 de puncte, iar România 425: o diferență de 102 puncte. Pentru a înțelege ordinul de mărime, diferența dintre Grecia și Kenya este de 99 de puncte. Cu alte cuvinte, distanța dintre România și Estonia, măsurată la această probă, este aproximativ aceeași cu cea dintre Grecia și Kenya.

Nici comparația dintre Israel și Autoritatea Palestiniană nu ne avantajează: cele două sunt despărțite de 83 de puncte, mai puțin decât România și Estonia. Sunt comparații incomode, mai ales pentru cine privește diferențele dintre sistemele europene de educație ca pe niște decalaje relativ ușor de recuperat.

OECD folosește, orientativ, reperul de aproximativ 20 de puncte pentru progresul realizat într-un an de școlarizare. Ar fi tentant să împărțim cele 102 puncte și să spunem că suntem cu cinci ani în urmă. Dar o asemenea socoteală nu ne spune nici câți ani de școală îi lipsesc unui copil român, nici în cât timp poate fi recuperată diferența. Reperul ajută la înțelegerea distanței; nu oferă un calendar de recuperare.

Ce măsoară, de fapt, PISA

PISA nu dă măsura completă a culturii unui copil, a imaginației lui, a talentului artistic sau a tuturor lucrurilor pe care o școală bună ar trebui să le formeze. Măsoară însă lucruri greu de considerat irelevante: dacă un copil de 15 ani poate înțelege un text, poate folosi matematica într-o situație concretă și poate utiliza ceea ce știe pentru a rezolva o problemă nouă.

Participanții sunt selectați după metodologia OECD. Nu directorii și profesorii aleg copiii care să reprezinte școala la test, iar evaluarea urmărește o categorie de vârstă, nu o anumită clasă. În eșantion pot intra, așadar, atât licee și colegii, cât și școli gimnaziale. Rezultatele spun ceva despre competențele acumulate până la această vârstă, de-a lungul mai multor ani de școală.

„România care contestă PISA”

Există suficiente voci în învățământul românesc care consideră că testele PISA sunt prea puțin relevante pentru a ne face o imagine despre școala românească. De parcă analfabetismul funcțional și capacitatea unui copil de 15 ani de a compara un preț în euro cu unul în lei ar fi lucruri care nu ar trebui puse în legătură cu învățământul prin care a trecut.

Nici explicația că „la noi se învață altceva” nu este ușor de susținut. OECD a analizat concordanța cu curriculumurile naționale, iar la lectură România a avut peste 94% corespondență între itemii PISA și curriculumul standard, potrivit răspunsurilor experților români.

Putem discuta limitele testării și ce rămâne în afara ei. Dar dacă un elev nu reușește să folosească ceea ce a învățat într-o situație pe care nu a mai întâlnit-o la clasă, problema privește și școala. Nu dispare odată cu respingerea testului.

Cât cântărește familia în rezultatul unui copil

România se află printre țările europene în care rezultatele școlare sunt cel mai puternic legate de situația socio-economică a familiei. Școala are, astfel, o capacitate redusă de a compensa diferențele cu care copiii pornesc de acasă.

Privit din această perspectivă, unul dintre indicatorii favorabili României capătă un înțeles mai puțin liniștitor: elevii români își percep părinții ca fiind foarte interesați de educația lor. Este posibil ca o parte din această implicare să vină tocmai din convingerea că viitorul copilului depinde prea mult de ceea ce poate face familia pentru el.

Interesul părinților este un lucru bun. Devine însă o problemă pentru sistem atunci când șansele unui copil depind atât de mult de timpul, educația și posibilitățile materiale ale adulților de acasă.

„Sistemul e prost, dar școala copilului meu este de elită”

Sunt mulți părinți care acceptă că învățământul românesc are rezultate slabe, dar sunt convinși că școala copilului lor este una dintre excepții. Comparația cu școlile din jur poate să le dea dreptate. Comparația internațională este mai puțin confortabilă.

Am extras din microdate rezultatele cumulate ale celor zece școli cu cele mai bune rezultate din categoria marilor orașe, dintre cele cuprinse în eșantionul românesc. La rezolvarea computațională a problemelor — Computational Problem Solving — între acest grup și media elevilor din Estonia sunt numai șase puncte. La lectură, distanța față de mediile celor mai bune sisteme europene este, de asemenea, foarte mică.

Vârful urban din această analiză se află foarte aproape de ceea ce unele țări europene reușesc să obțină ca medie națională. Pentru un părinte care a ales cu grijă școala, a investit timp și bani și își vede copilul obținând rezultate bune, acesta este probabil cel mai incomod reper din întregul clasament.

Și atunci, cum rămâne cu „la informatică suntem primii”?

La nivel național, România obține 442 de puncte la rezolvarea computațională a problemelor, față de 541 în Estonia. Rezultatul vorbește despre cât de răspândite sunt aceste abilități printre elevi; performanțele olimpicilor nu pot răspunde în locul lor.

Nu vorbim despre o generație străină de calculatoare și telefoane. Familiaritatea cu tehnologia poate să ascundă însă dificultatea de a o folosi pentru a înțelege ceva nou, a încerca o soluție și a o corecta atunci când nu funcționează. Expunerea la digital nu se transformă automat în capacitatea de a rezolva probleme.

Pentru discuția despre AI în școală, diferența aceasta contează. Un elev poate obține un răspuns bine scris fără să știe dacă este corect și fără să poată explica drumul până la el. Dacă introducerea AI în educație va fi judecată mai ales după accesul la instrumente și frecvența folosirii lor, riscăm să confundăm din nou utilizarea tehnologiei cu învățarea.

Rezultate slabe, încredere mare în propria activitate

Profesorii români își evaluează activitatea mult mai favorabil decât ar putea lăsa să se înțeleagă rezultatele elevilor. În TALIS 2024, 71% spun că își ating într-o măsură destul de mare sau foarte mare obiectivele lecției în toate cele șapte domenii analizate, față de 44% media OECD.

La rândul lor, directorii au o părere foarte bună despre pregătirea digitală a profesorilor. Un raport OECD despre educația din România consemnează că aproape toți considerau că aceștia au competențele necesare pentru integrarea dispozitivelor digitale în predare.

Aceste răspunsuri nu înseamnă că profesorii nu muncesc sau că nu sunt preocupați de elevi. Lasă însă deschisă întrebarea după ce repere este apreciată reușita la clasă. Dacă obiectivele sunt în mare parte atinse, iar pregătirea este considerată bună, cum ajung atât de mulți copii la 15 ani fără să poată folosi ceea ce au învățat?

Părinții pot fi mulțumiți de școala aleasă, profesorii de felul în care și-au făcut lecțiile, iar directorii de pregătirea echipei. Rezultatele PISA arată cât de puțin ne putem baza numai pe aceste evaluări. O școală bună trebuie să se vadă și în ceea ce poate face copilul atunci când exercițiul nu mai seamănă cu cel din caiet.